Istoria dezvoltării SR - 71
Prima propunere a companiei Lockheed pentru un nou avion de recunoaștere de mare viteză și altitudine, capabil să evite interceptoarele și rachetele, s-a concentrat pe un design propulsat de hidrogen lichid. Această idee s-a dovedit a nu fi practică din cauza consumului considerabil de combustibil. Ulterior, Lockheed a reconfigurat designul pentru a utiliza combustibili convenționali. Aceasta s-a dovedit fezabilă, iar Agenția Centrală de Informații (CIA), care opera deja avionul Lockheed U-2, a emis un contract de producție pentru un avion denumit A-12 („Archangel 12”). Divizia „Skunk Works” a companiei Lockheed a proiectat A-12 pentru a zbura la o viteză de croazieră de Mach 3.2 și la altitudini de peste 18.200 m. Pentru a îndeplini aceste cerințe provocatoare, inginerii Lockheed au trebuit sa depășească numeroase obstacole tehnice.
Zborul la o viteză de peste trei ori mai mare decât viteza sunetului generează temperaturi de până la 316°C (600°F) pe suprafețele exterioare ale avionului, suficient de ridicate pentru a slăbi grav structura unui fuselaj convențional din aluminiu. Echipa de design a ales să fabrice exteriorul avionului dintr-un aliaj de titan, care proteja structura internă din aluminiu. Avionul era propulsat de două motoare convenționale, dar foarte puternice, cu postcombustie, care trebuiau să funcționeze pe un spectru larg de viteze, de la o viteză de decolare de 334 km/h (207 mph) până la peste 3.540 km/h (2.200 mph). Pentru a preveni pătrunderea undelor de șoc supersonice în admisia motorului, ceea ce ar fi cauzat opriri accidentale ale motorului, echipa lui Kelly Johnson a proiectat un sistem complex de admisie și derivare a aerului.
Pilotul de test Lou Schalk a zburat pentru prima dată cu A-12, un avion cu un singur loc, pe 24 aprilie 1962, după ce s-a ridicat accidental de la sol în timpul unor teste de rulaj la viteză mare. Avionul a demonstrat un mare potențial, dar a necesitat rafinamente tehnice considerabile înainte ca CIA să poată efectua prima misiune operațională pe 31 mai 1967 - un zbor de supraveghere deasupra Vietnamului de Nord. A-12, pilotat de piloți CIA, a operat ca parte a Escadrilei 1129 de Activități Speciale a Forțelor Aeriene, sub programul „Oxcart”. În timp ce Lockheed continua să perfecționeze A-12, Forțele Aeriene ale SUA au comandat o versiune interceptor a avionului, desemnată YF-12A. Totuși, Skunk Works a propus o versiune „pentru o misiune specifică”, configurată pentru a efectua recunoaștere după un atac nuclear. Acest sistem a evoluat în faimosul SR-71 al Forțelor Aeriene ale SUA.
Lockheed a construit cincisprezece aeronave A-12, inclusiv o versiune specială de antrenament cu două locuri. Două A-12 au fost modificate pentru a transporta o dronă specială de recunoaștere, denumită D-21. Aceste A-12 modificate au fost redenumite M-21. Ele au fost proiectate să decoleze cu drona D-21, echipată cu un motor ramjet Marquart, montată pe un pilon între derivele verticale. M-21 ridica drona la altitudine și o lansa la viteze suficient de mari pentru a aprinde motorul ramjet al dronei.
Lockheed a construit, de asemenea, trei YF-12A, însă acest model nu a intrat niciodată în producție. Două dintre YF-12A s-au prăbușit în timpul testelor. Doar unul a supraviețuit și este expus la Muzeul Forțelor Aeriene ale SUA din Dayton, Ohio. Secțiunea din spate a unuia dintre YF-12A a fost utilizată ulterior împreună cu un cadru de testare statică al unui SR-71A pentru a construi singurul avion de antrenament SR-71C. Un SR-71 a fost împrumutat NASA și a primit desemnarea YF-12C. Incluzând SR-71C și cele două SR-71B destinate antrenamentului piloților, Lockheed a construit un total de treizeci și două aeronave Blackbird.
Primul SR-71 a zburat pe 22 decembrie 1964. Din cauza costurilor operaționale extrem de ridicate, strategii militari au decis că mai capabilele SR-71 ale Forțelor Aeriene ale SUA ar trebui să înlocuiască A-12 ale CIA. Acestea au fost retrase în 1968, după doar un an de misiuni operaționale, majoritatea desfășurate deasupra Asiei de Sud-Est. Escadrila 1 de Recunoaștere Strategică a Forțelor Aeriene (parte a Aripii 9 de Recunoaștere Strategică) a preluat misiunile, operând SR-71 începând din primăvara anului 1968.
